De ce rake la masa de poker? ( zero minus ceva)
Un grup de suflet format din cinci dintre noi a inceput sa joace poker din liceu si nu ne-am oprit pana cand copii nostri nu au aparut pe lume.
Jucam la mine acasa deoarece dintre noi, eu aveam cel mai bun sistem audio si cea mai buna colectie de albume si singura masa de poker octogonala, maro cu spatiu din lemn special conceput pentru a putea pune monedele, banii si berea.
Nu era niciun rake cand jucam, si nici unul dintre noi nu a auzit vreodata de asa ceva. Daca faceam comanda de pizza, plateam pentru ea cand ajungea.
Unul dintre baietii din grup, Dave, a intalnit un tip la bar, Joe. Joe l-a invitat pe Dave la un joc de poker la el acasa. Dave a vrut sa merg si eu cu el, asa ca am mers. Jocul era in sase oameni. Eram eu, Dave, Joe, sotia lui Joe si alti doi baieti. Am jucat la o masa lunga, descoperita de lemn. Fiecare mana mai mare valora un dolar si am jucat cu banii cash. Bancnotele de 1$ dispareau sub masa in buzunarul lui Joe. M-am uitat la el cu o privire lunga, “Pentru pizza”, a zis.
[ad#text_ads1]
Urmatoarea data am mers la Joe acasa sa jucam poker si erau 10 jucatori si mainile mai mari valorau 3$. Acesta a fost un joc cu mai multi jucatori si bani mai multi decat eram eu obisnuit. Si Joe era din nou zgarcit. Eram prea speriat de tot ce se intampla pentru a mai putea spune ceva.
M-am ridicat sa merg pana la baie si am trecut prin spatele lui Joe sa arunc o privire la cata pizza a ramas. Intre picioarele lui Joe, legata bine de genunchii lui ca o tolba, avea o cutie de la prajituri cu o crapatura imensa in capac. Se umplea repede cu portretele lui George Washington.
Imediat dupa asta, eram in 1981 sau cam asa ceva, am citit o carte de Frank Wallace numita “Poker-ul: Un castig garantat pentru viata”. Am citit povestile eroului John Finn care era din ce in ce mai atras de jocurile organizate acasa pentru a castiga maxim din ele. Eram captivat de filosofia disciplinei, agresivitate, efort si de cum trisa cu nerusinare. Visam ca voi fi John Finn intr-o zi.
Iar visele mele erau mai lungi decat mesele de bucatarie din Ohio. Imi doream sa fiu in Vegas-bound. Acolo am jucat hold’em si stud. Si in Gardenia, California, aproape de Los Angeles am invatat sa joc draw poker. Acestea erau locurile care trebuiau sa fie, in care se juca legal poker in public. Asa se zicea in carte. Iar drumul de la LA catre LV nu era chiar atat de lung. Asa arata harta mea.
Spre sfarsitul cartii era o parte pe care am recitit-o de cateva ori si apoi m-am oprit deoarecea mi-a alungat fantezia. Wallace a povestit despre cat m-ar costa ca sa joc poker in public comparativ cu jocurile acasa. In plus acolo ar fi putut fi o pierdere invizibila de venit sub forma banilor pe care jucatorii care pierd ii aduc cu ei, bani care merg in casa inainte sa aiba o sansa sa mearga catre mine.
Wallace a spus ca ar juca poker full time in Vegas sau Gardena dar costa zeci de mii de dolari pe an. Castigi sau pierzi. Pe nepregatite. Zeci de mii. De dolari. Pe an. Ca rezervele de pizza ale lui Joe dar mai mult, fara pizza. Pentru a pastra visul, am “arhivat” informatia in compartimentul de refuzuri al bagajului meu.
In 1987 hold’em-ul si stud-ul au devenit legale peste tot in California pentru camerele private de jocuri. A inceput sa se joace poker pe mii de mese noi. Fiecare masa era echipata cu o cutiuta pentru rake. Era Rake Rush-ul din California.
Dar nu am mai vazut apoi totul asa. De abia as fi putut vedea cartile mele trecute. Oricand aud sau citesc despre camerele scumpe si jocurile “salbatice” din California, tot ce imi trece prin cap este sa joc in ele. Apoi, in 1997 am cumparat un bilet de avion si tot ce am facut a fost sa joc in ele.
Imediat ce am aterizat in California mi-am despachetat bagajele. Am luat cartea si m-am uitat direct la sfarsitul acesteia. Am recitit partea mea preferata si mi-am evaluat viitorul, stilul lui Wallace, ca pe o afacere: Castig + Cheltuiala = Brut
[ad#text_ads2]
Cheltuielile mele de zi cu zi (mancare, chirie, masina, etc.) ajungeau undeva la 40.000$ pe an. Atat trebuia sa castig. Cheltuielile mele pentru a juca (rake si tips-uri) ajungeau aproape tot timpul la 40.000$ pe an (pizza nu e inclusa). Deci, daca as fi continuat sa mentin venitul meu din bankroll si sa nu raman falit, ar fi trebuit sa iau decizii in cazul pariurilor de 80.000$ pe an mai bune decat cele ale adversarilor. Era exact asa cum a spus Wallace, ar putea fi. Jumatate din castig s-ar duce pe cheltuielile zilnice.
Intr-o zi, in timp ce jucam, ma uitam cum banii se invarteau in jur si mi-am imaginat ca masa de poker este ca un vas mare pentru punch. Fiecare dintre noi varsa lichid (banii) in bol (pe masa). Apoi, fiecare dintre noi ia cate putin, si noi stam in jurul bolului si sorbim. Totodata, la fundul bolului este o gaura.
Iar efectul acestei gauri arata cam asa:
Acum cand scriu acest text suntem in anul 2006. In viata mea, pana acum, am jucat peste 1.000.000 de maini de poker jucate live. La multe dintre aceste maini am dat fold, ceea ce mi-a oferit timp sa stau si sa ma gandesc la cei aproximativ 500.000$ pe care i-am cheltuit pe rake si bacsisuri pentru a da fold la toate aceste maini. Wallace m-a invatat cum sa gandesc corect.
Rake-ul nu este un lucru bun sau rau. Nu este niciodata drept sau nedrept. Dar este tot timpul parte din ecuatie.
Autor: Tommy Angelo
[ad#text_ads1]
De ce rake la masa de poker? ( zero minus ceva) comentarii
Stiri si EvenimenteVezi toate →
Caesars finalizează vânzarea WSOP către compania mamă a GGPoker
Michael Wang câștigă World Poker Tour Playground Championship Main Event în Canada și $276.634
O jucătoare de poker lovește chinta de culoare de două ori consecutiv într-un joc double board bomb pot PLO
